Adevărul este că nu te-am părăsit niciodată

Era o sâmbătă dimineața toamna trecută și programam frenetic turnee de gimnaziu pentru fiica mea pe SignUpGenius când am primit apelul. Ca orice mamă de tip A Manhattan, care are un loc de muncă cu normă întreagă, vă vor spune doi copii, o pisică și un hamster chinez, care ridică telefon în acel moment înseamnă să ai șansa ca o mamă și mai nevrotică din Manhattan să te bată până la ultimul turneu prețios pete. La fel, am răspuns. A fost mama mea. (Oare nu o antrenasem la e-mail?) Facând tot posibilul să vorbească rapid (OK, poate eu a avut a antrenat-o), a spus: „Fapta? Știu că sunteți ocupat, dar am vrut doar să vă spun că Tia Sylvia și eu am găsit cumpărători pentru casa lui Abuela și vom merge la Buenos Aires luna viitoare pentru încheiere. Asta e tot."

Câteva cuvinte despre mine, familia mea și Argentina. Mama este o pianistă concertistă, născută și crescută în Buenos Aires, a cărei viață s-a rotit aproape în întregime în jurul jocului și predării muzicii. Când a împlinit 20 de ani, l-a cunoscut pe tata, un renumit violonist concert german-evreu de 18 ani, seniorul căruia familia scăpase de la Berlin chiar înainte de al doilea război mondial și a fugit la Buenos Aires. El a emigrat din nou - de data aceasta, la New York - când, prin intermediul agentului lor mutual, au fost înființați să cânte împreună concerte în America Latină. În două săptămâni, mama știa că îl iubește, iar în anul a plecat din Buenos Aires în America și s-a căsătorit cu el. Până în 1970, cei doi debarcaseră locuri de muncă predând muzică la Universitatea din Massachusetts Amherst, unde m-am născut.
Vânzarea unei case de familie este un eveniment de viață care ridică întrebări despre, bine, despre tot. Este un lucru să auzi asta; este un alt lucru să-l trăiești. Deși am vizitat casa bunicii mele de nenumărate ori de copil, nu am crezut niciodată că absența unei case de familie acolo m-ar deranja. De altfel, mai aveam veri și prieteni în Argentina. Și știam că gestionarea echipajului de motley al chiriașilor rotanți care locuiau în casa bunicii mele de la moartea ei, în 2004, devenea copleșitoare pentru mama și mătușa mea. Din când în când, vorbeau despre descărcarea ei. Dar, odată ce a ajuns realitatea, m-am trezit fără cuvinte (ceea ce se întâmplă exact niciodată). Următoarele zile au trecut într-un ciclu nesfârșit de ruminații. Acum că casa a fost vândută, aș mai vizita vreodată Argentina? Dacă aș face, unde aș rămâne? Cine au fost cumpărătorii? Ar avea grijă bine de loc? Le-aș dori? Sincer, am fost surprins de cât de necăjită am fost pentru vânzarea iminentă. Până la sfârșitul săptămânii, turneele de gimnaziu vor fi damnate, îmi rezervasem biletul.
Știi poveștile acelea despre un câine orfan crescut de pisici? Crescând, m-am simțit ca acel câine. În ciuda dragostei mele pentru părinții mei și a lor pentru mine, nu am putut nega faptul că ar fi o rasă sălbatic diferită. Erau artiști. Pe tot parcursul anului școlar, s-au îmbrăcat din posturile lor didactice pentru a cânta la distanță locații (pauză de primăvară în Cochabamba, cineva?), luându-mă alternativ cu ei și părăsindu-mă vecini. Tatăl meu a călătorit în jurul orașului pe un Kawasaki Z1300 cu un Stradivarius legat la spate. În timp ce mamele prietenilor îmi petreceau cea mai mare parte a timpului gătind, mama a petrecut-o pe ea practicând. (Cred că asta până în prezent nu mai pot atâta să fiarbă un ou.) Erau și străini de capital F. Nu vă deranjează problema accentelor lor grele. În prima zi de Halloween a mamei mele din Massachusetts, trucurile sau trădătorii care au venit la ușa noastră au trebuit să-i explice pentru a ne oferi „bomboane sau bani”. În ceea ce privește perioada în care tata a trântit ușa pe Girl Scouts, cu atât mai puțin a spus mai bine.
Pe partea de plus, am crescut mergând în Argentina și rămânând la bunici o bucată bună de timp o dată sau de două ori pe an. Am studiat pianul, am luat lecții de dansuri populare și am învățat să scriu într-o carte de compoziție, pe parcursul copiilor argentinieni. Când aveam șase ani, am întâlnit o fată pe nume Andrea într-o stațiune de plajă din afara Buenos Aires. De atunci suntem prieteni.

Casa bunicilor mei era un labirint plin de trei etaje de camere mixte și ascunse secrete într-un cartier al clasei muncitoare, numit Monserrat. Acolo l-am ajutat pe bunicul meu, apoi fotograf în Associated Press, să dezvolte imagini în camera lui întunecată. În fiecare dimineață, bunica și cu mine ne-am așezat în bucătărie și am mâncat dulce de leche și am băut maté (un ceai amar din America de Sud a sorbit dintr-o gură scobită). S-a spus că, dacă îți place maté, te vei întoarce în Argentina. Am înnebunit-o.
Când am absolvit facultatea, în 1992, am decis să mă mut la Buenos Aires pentru a locui cu bunica. (Bunicul meu a murit deja.) Există ceva despre închiderea buclei la ieșirea mamei mele din țară, care mi-a atras existențial într-un moment în care aveam puține alte perspective. Dar am durat doar șase luni. Singura muncă pe care am putut-o găsi a fost un loc de muncă cu traducere scăzută. Să trăiești cu o persoană în vârstă nu s-a dovedit a fi chiar atât de distractivă. În plus, încă mă luptam cu propriii mei demoni, nu mă ocupasem complet de pierderea tatălui meu, care murise pe neașteptate în urma unui atac de cord, la 14 ani.
În ceea ce văd acum ca o încercare de doi zeci de ani de a stabili un fel de normalitate, am părăsit Argentina, m-am mutat din nou la Statele, am obținut un master în jurnalism, m-am întâlnit și m-am căsătorit cu soțul meu, am lucrat la mai multe reviste și i-am născut pe cei doi copii. Am vizitat Argentina în acea perioadă, dar doar o dată sau de două ori și pe scurt la asta.
A fost palpitant să mă întorc. Prima mea vizită în casă a adus o bucurie nebună de bucurie nostalgică. În fiecare colț pe care l-am explorat evoca o amintire puternică: cămara în care bunica ținea maté, camera întunecată a bunicului meu. Am făcut chiar o călătorie specială la subsol pentru a obține un miros de miros de bulion. (Uită de madeleine ale lui Proust.) Când am plecat, am fost petrecut emoțional.
Mama și mătușa mea au condus închiderea înainte de a ajunge, iar finalizarea finală nu a fost programată încă două zile. Așa că, în perioada de intervenție, am mers pe un bender mami. M-am plimbat ore în șir, vizitând câteva dintre site-urile mele preferate: La Boca, cartierul cunoscut pentru tango; Recoleta, cimitirul în care a fost înmormântată Eva Perón; Teatro Colón, unde tatăl meu a susținut primul său concert. Am mâncat fripturi de mărimea unei pungi Birkin, am băut Malbec de parcă ar fi suc de mere și am fumat țigări până la greață (ceea ce nu mi-a luat mult, din moment ce nu fumez). Andrea și cu mine am petrecut o noapte întreagă vorbind despre viața noastră paralelă pe diferite continente și încercând să punem arcuri înguste la problemele celuilalt. Eram într-o stare atât de binecuvântătoare, încât rareori mă întorceam acasă la FaceTime. Știu că trebuie să mă simt vinovat pentru toate acestea. Doar Shhh.
În dimineața plimbării, m-am plimbat până la colț pentru produse de patiserie. Când m-am întors în casă, mama și mătușa au fost acolo cu noii proprietari: Silvia și Andres, o pereche de cuibăriți goi care se deplasează înapoi în oraș din suburbi. El deține o afacere de articole sportive; este terapeut. Mi-au plăcut imediat.
Erau patru piane în casă: câte una modestă în picioare, în dormitoarele mamei și mătușii mele, un bebeluș ușor mai frumos în camera de repetiție și un frumos Steinway în camera de zi. Acestea, desigur, erau bunuri de familie prețioase, iar mama și mătușa i-au agonizat de soarta lor. Mutarea lor în state era prea scumpă. Vânzarea acestora, având în vedere rata de schimb, s-ar fi apropiat de nimic. În cele din urmă, s-a decis că două dintre instrumente vor fi donate școlilor locale, iar marele va fi dat centrului comunității evreiești. Bebelușul din sala de repetiție ar rămâne cu Silvia și Andres. Mamei lui Andres îi place să se joace.
Cei care se întreabă dacă am intrat în bijuterii scumpe sau moștenitori vor fi dezamăgiți. Suma totală a ceea ce i-am adus acasă au fost câteva fotografii încadrate, un pushushion elaborat pe care îl iubisem de copil și câteva piese de muzică.
Asta e ok. Am venit acasă cu ceva mai valoros. Mai devreme, Silvia împărtășise un gând care a ajuns să rezume călătoria pentru mine. Este motivul, văd acum, că m-am dus. Poate este motivul pentru care suntem atrași cu toții în casele de familie. „Ne-am născut crezând că avem liber arbitru”, a spus ea. „Dar cu cât trăim mai mult, cu atât descoperim că am fost programați de strămoșii noștri.” Desigur, mă voi întoarce la Buenos Aires. Cu sau fără casă, face parte din cine sunt. Data viitoare îmi voi lua copiii.